blogul nu a murit, doar s-a mutat la rataciri.wordpress.com

after corfu
daca as fi stiut...dar n-am...scrie undeva pe un site pe care l-am deschis aiurea ca dreamline imi recomanda 'impachetarea cu alge si ceai verde o impachetare cu efect de hidratare tonifiere si remineralizare a pielii' pentru a ma ajuta sa imi mentin bronzul obtinut in vacanta pentru mult timp, iar eu, pentru ca n-am folosit decat garnier-ambre-solaire-after-sun-enriched-with-cactus-extract-karite-butter-and-glycerol plus o alta chestie dintr-un tub mai mic de la vichy, trebuie sa suport acum consecintele. si ma dezintegrez.

cum turul frantei s-a prabusit s-a prabusit brusc dupa plecarea lui ullrich si basso, am devenit interesat de ultima parte a cupei mondiale. si am aobservat urmatoarele:

nemtii au inceput competitia cu asteptari mari, presiune pe antrenor si reuniuni cu presedintele federatiei de fotbal si angela merkel. totusi, cand germania a ratat finala, toata tara i-a aplaudat pe jucatori si a anuntat ca si-a gasit eroii. sarbatoare nationala, steaguri, confetti. franta nu avea nicio asteptare. faptul ca zidane a dus echipa in finala a uimit profund intreaga tara. totusi, in momentul in care nationala a pierdut eroic meciul dupa loviturile de la 11 metri, ziarele si opinia publica nu au reusit decat sa zica ceva de genul :"ok, va iertam, asta e...sunteti buni". nu tu defilare, nu tu lauda cu toata gura in ziare, doar o primire la palatul prezidential la un om care, ca si zidane, se pregateste sa o stearga din istorie, nu de alta, dar franta intreaga s-a saturat de el.

de zidane stiam destule dar pana in seara zilei de 9 iulie traisem linistit in ignoranta mea fara sa imi pese ca undeva pe lume exista un om numit materazzi. m-am trezit totusi ca a devenit unul dintre principalele subiecte de conversatie pentru urmatoarele zile. nu-mi pasa ca s-au incaierat, sunt fotbalisti, dar totusi, ce i-a zis domle' lui zidane? toata presa a trecut ca vantul peste explicatia lui materazzi - "I did not call him a terrorist. I am not a cultured person and I don't even know what an Islamist terrorist is. " - mie mi se pare insa foarte interesanta. ori materazzi a incearcat o ironie curajoasa ori este incredibil de prost si o recunoaste. in ambele cazuri il putem considera pe jumatate iertat.

eu am vazut meciul australia-italia si pot sa spun ca daca nu inventa arbitrul un penalty, materazzi si ai lui plecau acasa muuuult mai devreme. australienii au fost chiar buni. ma gandesc ca daca mostenirea istorica conteaza chiar asa de mult, si conteaza, ei au un mare avantaj. spre deosebire de germani, care se mai lupta inca cu fantoma lui hitler si cu vina pentru holocaust, australienii pot spune ca si-au inceput istoria ispasind toate greselile trecutului.

bruno the bear 2004-2006

bruno, ursul alternativ care a hoinarit vesel prin alpi timp de mai multe saptamani, a murit luni dimineata impuscat de vanatorii bavarezi. aplauze amare pentru maiestria tragatorilor de elita. sper ca in cele din urma, obosit dupa haituiala ultimelor zile, se poate odihni la adapostul marilor paduri din ceruri.
citind amplele reportaje din presa europeana am aflat ca bruno s-a nascut in urma cu doi ani in slovenia si ca, desi nu l-a intrebat nimeni, a fost adus in vestul europei, printr-un program italian de repopulare a unei regiuni ramasa fara ursi. in scurt timp, bruno s-a plictisit in italia si, ca orice urs fara obligatii, asigurari de sanatate sau rate la banca, si-a luat ramas bun de la parinti si a plecat sa vada lumea, intr-o lunga ratacire prin alpi. living life to the max!
aparent, principala vina a lui bruno a fost ca se comporta ca un animal. unul carnivor. sau in fine, omnivor. omora oile fermierilor, iepurii din padure, manca miere si isi facea plimbarile mult prea aproape de zonele locuite. cu alte cuvinte, mai exact, cu cele ale ministerului bavarez al mediului, "nu e ca si cum nu ne-ar placea ursii, doar ca acesta nu se comporta asa cum ar trebui". mind-blowing! inutil de mentionat ca bietul bruno nu avea habar de legile, regulile si procedurile bavareze. si chiar daca ar fi avut habar, sunt convins ca nu ar fi dat doi bani pe ele. tocmai de aceea, in scurt timp, tribulatiile lui intre italia, germania si austria au devenit intolerabile. bruno s-a transformat in inamicul numarul unu al autoritatilor. nu si al populatiei care l-a incurajat sa mearga mai departe. si bruno a mers, incurajat probabil in naivitatea lui si de sloganul Cupei Mondiale la fotbal : "un moment pentru a ne face prieteni."
inca odata, omul a vrut sa dovedeasca ca vina pentru incapacitatea lui de a convietui cu natura este in intregime a naturii. a aparut un urs in bavaria la 170 de ani de la disparitia ultimului exemplar? trebuie eliminat! si intreaga suflare cu pusca in mana pe o raza de cateva sute de kilometri a plecat in cautarea ursului. au incercat sa-l prinda viu dar n-au reusit. cainii special antrenati adusi din finlanda au plecat inapoi acasa toropiti de caldura. a fost chiar lovit de o masina dar s-a ridicat si a plecat mai departe. in urma cu cateva zile, bruno a fost vazut odihnindu-se pe treptele unei sectii de politie. faptul ca fugea de orice intalnire cu oamenii nu i-a pus pe ganduri pe tragatorii de elita care au sustinut pana la capat pericolul pe care ursul bruno il reprezinta pentru pretioasa noastra specie.
luni, dimineata devreme, bruno a mai avut timp de o scurta baie in lacul Spitzingsee din alpii bavarezi. la ora 4.50, vanatorii au reusit ceea ce incercau de cateva saptamani. l-au ucis cu o pusca speciala de la 150 de metri distanta. bavaria a respirat usurata. spaima numarul unu a fost eliminata.

bruno, ne vei lipsi!

in noaptea alba a bucurestiului
23.32 in fata muzeului national de arta, pe victoriei, dupa o calatorie cu taxiul in care am ascultat docili timp de 20 de minute un recital faramita lambru. e o seara calduta si un individ intre doua varste imbracat cu un tricou chinezesc mototolit se stropseste la jandarmul aparat de poarta monumentala a muzeului.
situatia sta asa: individul, care isi impinge nevasta la o parte spunandu-i "asa nu se poate!", vrea sa vada colectia de picturi rembrandt, indiferent de ora, pentru ca e noaptea alba a muzeelor in bucuresti. jandarmul si alti aparatori ai picturilor lui rembrandt, explica nervosi de dincolo de poarta ca noaptea alba a muzeelor s-a terminat la 23.30, cu doua minute in urma, si prin urmare nimeni nu mai poate intra. tricoul chinezesc nu se lasa usor, trage de poarta si chiar daca nu reuseste sa intre, provoaca un happening de un succes relativ, sub privirile amuzate ale celorlalti insetati de cultura care stau in fata portii. aparatorii lui rembrandt par oricum enervati de toata povestea asta cu noaptea alba si nu inteleg de ce trebuie sa fie acolo la ora aia.
noi stam pierduti in fata portii, e. pleaca sa fumeze o tigara iar eu unul imi aduc aminte cu o oarecare satisfactie ca in momentul in care am completat testul compasului politic am spus ca muzeele si teatrele si cinematografele ar cam trebui sa se sustina financiar si fara ajutorul contribuabililor.

00.05 la muzeul national de arta contemporana e o coada uriasa, mi se pare greu de crezut ca am putea intra pana spre dimineata. din experienta acumulata la cozile comuniste, e. ne declara ca randul din fata noastra e total neprofesionist. nu e ordonat si nu exista nicio garantie ca in momentul in care vom ajunge in fata o sa se mai dea ceva. destula cultura pentru noaptea asta, zicem, si ne indreptam spre o carciuma.

00.30 in fine un succes partial. la propaganda. partial pentru ca la bar nu au diverse bauturi, sandviciuri, tigari si rest la banii platiti, doar niste beri ametite si cateva cocktailuri amestecate din sucuri artificiale si fara gust.

02.15 un supermarket non-stop in fata noastra si un gardian care ne avertizeaza ca nu putem intra cu bagajele. bagajele sunt de fapt poseta lui i. si geanta mea si, cum nu vedem niciun motiv rational pentru a le lasa la poarta, iesim nervosi din magazin.

02.45 al doilea non-stop, in cartier. ar putea sa fie plin de bunatati dar eu nu vad nimic pentru ca servirea se face ca la CFR, la ghiseu. as avea chef de ceva bun asa ca incerc sa imi intind gatul ca o girafa pentru a cerceta rafturile dar pana la urma renunt obosit si iau doar o paine feliata.

noaptea asta, binecunoscuta ospitalitate romaneasca m-a obosit peste masura.

nu stiu cum s-a intamplat pentru ca n-am urmarit toate etapele, poate era previzibil de la bun inceput si nu m-am gandit eu, poate a fost un simplu ghinion sau poate i-au vrut unii raul, uite insa ca adi mutu n-a reusit sa-si depaseasca conditia. asta desi acum vreo cativa ani era pe cai mari, pleca din italia la chelsea, il citea pe dostoievschi si, cel mai important, vrajea pe toata lumea cu treaba asta, inclusiv pe vedetele de la rubrica meteo din libertatea care se laudau dup-aia prin ziare ca mutu le-a comentat 'idiotul' prin sms.
dupa cum ziceam, nimeni nu parea sa-l mai opreasca, nici macar andrei gheorghe sau florin tudose, si toata lumea se bucura ca fotbalul romanesc este confirmat (pentru a cata oara?) drept cel mai bun ambasador in lumea larga. iar acum, ce se-ntampla? citeste 'averea' si se bucura ca-i usor de citit, desi la experienta lui literara ar trebui sa umble cu 'le diplo' editia in franceza in buzunar si sa se planga ca presa nu mai e ce-a fost odata. in plus, retrogradeaza in divizia a doua in italia si aud ca nu s-ar da in laturi sa negocieze cu dinamo intoarcerea in stefan cel mare. hotarat lucru, europa nu ne vrea.

in metrou, in drum spre pipera, pe scaunul din fata mea sta un domn la vreo 55 de ani, imbracat cu un balonzaid alb. are un cap urias si o fata impenetrabila, e chiar unor incruntat sau cel putin asa pare, pentru ca figura e ascunsa in buna parte de niste ochelari fumurii. amanuntul care imi sare in ochi, insa, e freza impecabila, ceva intre Alain Delon si Marcelo Mastroianni. "baiatul asta a vazut mult prea multe filme cu mafioti si acum joaca un rol", imi spun amuzat. si oricum, in plictiseala calatoriei, figura lui pitoreasca care imi aduce aminte de filmele franceze si italiene dinainte de '89, e chiar binevenita, din moment ce mi-a dat de lucru pentru cel putin 4-5 statii.
"si totusi ce mare greseala de interpretare", imi dau seama, in momentul in care telefonul din buzunarul lui Marcelo Delon incepe sa cante "Baieti buni", pe vocea celor de la BUG Mafia.
e trist. mafiotii wanna be din bucuresti nu viseaza in stil mare. nu vor sa dea foc la masinile procurorilor milanezi si nici sa ia taxe de protectie in New York, s-ar multumi sa vandalizeze un automat de cafea si sa-l cafteasca mai apoi pe Cabral, acest Bruce Willis al filmelor romanesti de televiziune de calitate inferioara.

cateodata dau vina pe vreme. nu e vorba de lene, nu mi-e sila sa muncesc, doar ca ploua prea mult, e al naibii de frig si iarna nu se mai termina. sau invers. e prea cald imi bate soarele in ochi, nu ma pot concentra pe o vreme ca asta. toate sunt motive bunicele pentru explicarea starii de lehamite care ma traverseaza. nimic nu ma justifica mai bine insa ca astenia de primavara. nici nu trebuie sa o invoc. e destul sa spun ca nu am niciun chef de munca si sunt cumplit de obosit ca mi se raspunde, cu un ton in care pot simti compatimirea pentru suferintele mele: "aaaa, pai normal, e astenia de primavara". si eu care credeam ca singurele parti bune ale anotimpului asta sunt salata verde si florile din pomi.

a fost oarecum ciudat sa vad dunarea baltind undeva la marginea falezei, gata sa o ia razna pe alei. oricum, am avut ocazia sa vad cum dintr-o tinta a mistorurilor cotele apelor dunarii a ajuns saptamanile trecute cea mai ascultata emisiune. in dorinta de a opri istoria intr-o singura imagine din memoria digitala a cannon-ului meu, i'll give you cotele apelor dunarii pe 30 aprilie 2005, la braila. in crestere cu un centimetru.  

ai mei nu ma mai vazusera de vreo jumatate de an si probabil urmeaza sa ma vada dupa tot cam acelasi timp, cu toate astea, in doar doua zile au facut tot posibilul sa-mi schimbe obieciurile, doar-doar s-o prinde ceva de mine pana la plecare. umbli tot timpul asa nebarbierit? nu umbli mereu asa, nu? sa-ti mai iei si tu o camasa si un sacou, am vazut zilele trecute un sacou foarte frumos, daca vrei mergem sa il luam acum, n-am mers dar ma gandesc intr-adevar sa imi iau. si totusi, desi ma opun cu incapatanare la orice modificare a registrilor proprii, schimbarea vine, fara exceptie. nu stiu daca e din cauza casei in care m-am nascut sau din cauza celor cateva zile libere in care am timp sa imi limpezesc mintea dar modul meu de privi lumea sufera o schimbare. problema e ca totul revine la normal (dar nu neaparat la bine) in maxim 24 de ore de la reintoarcerea mea in bucuresti. cred ca de asta sau si din oboseala, comoditate si o nervozitate excesiva dar nu mai suport plecarile astea scurte din bucuresti, coada la casa de bilete, drumul cu trenul, bagajele, schimbarea modului de a relationa. e o incercare pe care o duc la capat din ce in ce mai greu si cu din ce in ce mai multe eforturi. alminteri, pentru cfr si sagetile albastre, un soi de tramvaie nenorocite, atat in ceea ce priveste comoditatea cat si viteza, am aceeasi ura.

taking a bath, thank you! 

winter tea and slippers

cand eram mic imi imaginam ca imediat dupa ce o sa ma imbogatesc (parea doar o chestiune de timp) o sa-mi construiesc o casa cu coridor secret din biblioteca spre dormitor si un sant cu apa, de factura medievala, in jurul zidurilor. nu ca santul asta mi-ar fi salvat casa in conditiile unui asediu, in toate romanele citite el se dovedea a fi mai degraba inutil; cred totusi ca ridicarea podului (evident ca exista si un pod, dah!) si taierea, cel putin aparenta, a tuturor legaturilor cu exteriorul imi oferea un confort interior. anii au trecut si paranoia mea nu s-a agravat. de fapt, usa subreda a apartamentului e o invitatie pentru toti hotii din berceni. in schimb dragostea pentru casa s-a materializat prin transformarea mea intr-o fiinta de apartament, ca si cum toti anii de bantuit prin cluburi si pe la concerte cu vodca proasta si betii de calitate au fost o incercare nereusita de alegere a unui stil de viata.

vinerea seara stau acasa. mananc profiterol si beau ceai rece de fructe, vad un film, zappez, de fapt nici nu conteaza ce fac atata vreme cat o fac acasa… pentru un om care nu prea sufera berceniul, si in general cartierele-dormitor, am devenit destul de atasat de apartamentul meu. starile mele de spirit sufera schimbari bruste, in bine, din momentul in care inchid in spatele meu usa apartamentului. ma framant gandindu-ma cu ce sa-l mai umplem (cred ca am mare nevoie de un scaun confortabil pentru computer), ce-ar mai fi de schimbat, ce sa mai pun pe pereti, un accesoriu pentru baie, un robot de bucatarie, imi plac magazinele de decoratiuni interioare si cumpar reviste de profil pentru idei noi.

saptamana trecuta, odata cu achizitionarea unei confortabile perechi de papuci, am facut, cred, si ultimul pas. i-am adus acasa, am taiat cu grija atele care ii tineau unul langa altul in punga, i-am pus in picioare si i-am admirat indelung. inainte de a ma tranti in pat cu telecomanda in mana mi-am dat seama ca am mare nevoie de un halat.

despre presa
as putea sa pornesc de la cauze generale, ziarul ca produs, patronul ca jurnalist, jurnalistul ca simplu angajat la saiba, "demascarea coruptiei" ca modalitate bine calculata de atingere a unor scopuri, in fine, presa libera ca utopie.
sau as putea sa plec de la exemple mai clare, in care cei care isi asuma public rolul de justitiari calca lejer peste idealurile in numele carora sustin ca lupta. sigur ca simpla cenzura, sau, adaptat la cazul cu pricina, exercitarea dictatoriala a privilegiilor de senior editor & patron intr-un spatiu mai degraba public, nu ar trebui sa ne sperie. evident ca nu ar trebui sa fim speriati nici de transformarea unei reviste politico-umoristice cu actionariat transparent, dar sustinatori in umbra, intr-un puternic trust de presa. si nici de strategia de haita folosita de oamenii din jurul acestui trust si de prietenii lor pentru atingerea scopurilor. oricare ar fi ele, bani, renume, suprematia in elita culturala, putere pur si simplu. nu ar trebui sa fim speriati nici de numarul de cititori convinsi de "curajul" cu care acesti oameni lovesc in coruptie si hotie sau, spre exemplu, in Adrian (caci acesta este numele pe care il folosesc mai marii trustului in discutiile despre fostul premier) .
eu nu sunt speriat. sunt numai scarbit si putin obosit.

good old romania

extrase dintr-un interviu cu seful SRI, Radu Timofte, pe Realitatea Tv...

Radu Timofte: Sunt jurnalisti ale caror telefoane sunt ascultate.
Realizator: Din cauza ca sunt jurnalisti?
Radu Timofte: Nu din cauza ca sunt jurnalisti, din cauza ca afecteaza siguranta nationala a României si, de la caz la caz, in timp se va putea discuta si acest lucru. In nici un caz in aceasta seara.
.....................................
Realizator: Ce se asculta mai usor, un telefon fix sau un telefon mobil?
Radu Timofte: Nu se poate face comparatie. Totul se asculta foarte usor

ce s-a intamplat de cand am inceput sa lucrez (si) duminica:

- am observat ca toate filmele bune de la tv sunt duminica pe la pranz
- am inceput fiecare saptamana cu o oboseala alarmanta in oase
- mi-am dat seama ca sunt un pacatos neispravit
- am pierdut depresia de duminca seara care s-a recalificat pentru sambata, pe la aceeasi ora
- am redefinit intelesul cuvantului "sedentar"
- am inceput sa urasc duminica
- am inceput sa scriu pe blog despre cum e sa lucrezi duminica
- rostind asa de des cuvantul "duminica" mi se pare ca e de-a dreptul stupid si fara sens
- am mare nevoie de o vacanta
- maine e luni

Tara are nevoie de mine!!!

am simtit acest lucru mai profund ca niciodata luni, cand oamenii legii au venit la 7.30 dimineata sa ma anunte ca dupa o scurta deliberare au hotarat sa imi confiste pasaportul, permisul de condus tractorul, brevetul de practicat parasutism si, generally speaking, libertatea pentru urmatoarele luni.
s-au gandit bine si au decis ca in urmatoarele luni eu ar trebui sa las dracului familia, job-ul, pisicile si sa imbrac o pereche de pantaloni de camuflaj din Razboiul rece, sa mananc mancare stricata, sa imbratisez prostia, sa mor de frig sau sa lesin de oboseala si caldura la festivitatile organizate in cinstea lui iliescu si a urmasilor sai, sa zambesc fericit si sa marsaluiesc in randurile celei mai retrograde institutii in care din motive care imi scapa inca, bizonii isi pun netarmurita lor incredere.
well, mi-e teama ca am lucruri mai bune de facut decat sa urlu cu turma un nenorocit de juramant pe care nu dau doi bani. sictir Badalane!!!

grafitti-ul de pe peretele pe langa care trec 6/7 zile on my way to work. 

"a fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata, aaaaa...din rude mari imparatesti, o prea frumoasa fata. doua versuri ati vrut, atat va spun. cum? sigur ca da. mihai eminescu este poetul nostru national, toata lumea il stie". acum un an, la pro tv, declaratiile astea ar fi fost date de mischie. acum, noul mischie este un burtos senator PNL.

intre timp, dupa numirea prefectului UDMR in covasna si scandalul aferent, alianta DA hotaraste ca nu vrea ca romanii sa mai suspecteze alte elemente de presupusa autonomie maghiara - nu ca ar exista - si prin urmare interzice difuzarea documentarului Trianon. toate bune si frumoase. cine iese insa cu declaratii si recomanda interzicerea difuzarii? ministrul culturii mona musca, aparatorul liberatii de exprimare, unul din oamenii din Alianta in care eu personal mi-am pus increderea.

presedintele basescu va fi prezent la finala meciului de hochei Steaua-Miercurea Ciuc. eu cred ca o sa beau si restul de whisky din sticla.

i am simply evil. vreau sa ma razbun, pun la cale strategii si culmea, imi reusesc iar asta nu ma face decat sa imi doresc si mai mult. sunt acru, nervos, obosit, m-am saturat de prosti si de fuduli, mi se termina rezerva de iarba si mi se face frig cand ma gandesc cat mai e pana la vara. am avut insomnii pentru prima oara intr-un an si pe la patru dimineata mi-am adus aminte de camasa neagra cu maneca scurta pe care mi-am luat-o toamna trecuta, prea tarziu ca sa o mai port.

dragostea celor 4 portocale - in asteptarea mancarii chinezesti. 

am racit. well, trebuia sa se intample odata si s-a intamplat exact in seara in care vroiam sa plec in Web unde mixa "the best female dj in Ukraine". prietenii mi-au spus ca nu am pierdut nimic dar pe mine ma doare inca gatul si nu am mai fost in Web de mai bine de un an, asta in ciuda faptului ca odinioara mergeam acolo saptamanal. e ok, pentru ca oricum nu ma dadeam in vant dupa web-ul de iarna, prea mic, prea aglomerat si plin de fum. imi placea web-ul de vara, cu terasa cu pietris, unde stateam lungit pe o banca incomoda de lemn si trageam din tigara vorbind rar si fara folos.


dupa cum spuneam am racit. prin urmare am stat acasa. am stat acasa doua zile si dupa ce m-am plictisit de televizor am iesit sa platesc abonamentul la telefon, sa cumpar mandarine - indicate pentru raceala...vitamina C and stuff... - si sa vad ce se mai intampla prin cartier in timpul in care eu sunt la serviciu (in mod normal). se intampla asa: in fata scarii, la soare, cainele blocului, nu stiu cum il cheama dar e simpatic, si cativa baieti, probabil vecini cu mine, mai departe la o bodega foarte multa lume, media de varsta - peste 50 de ani, cu suta de vodca in fata si, foarte rar, o halba de bere proasta, la BCR, acelasi peisaj de sala de asteptare clasa a treia, functionarii iti arunca scarbiti chitanta la ghiseu si odata cu ea cateva priviri piezise, evident, nu iti raspund la salut, daramite sa iti ureze o zi buna asa cum am vazut in filme si la bancile private, undeva intre ghiseul de conturi curente si cel unde se achita facturi sta o panglica neagra cu doua bolduri, parasita de cineva care a ajuns probabil la concluzia ca s-a indoliat destul pentru azi. afara, un om la vreo 50 de ani imbracat cu un fel de pantaloni murdari si o geaca de motor cerseste bani la coada formata in fata ATM-ului, renunta mai apoi cand e respins si aduna de pe jos un chistoc inca aprins, ceva mai incolo, langa cimitir, un ins vinde lanterne cu 15.000 lei si imbie lumea, cu un cantar, sa isi afle greutatea, nu stiu care e taxa, in piata- zi linistita, vanzatoarea din spatele unei tarabe sta infofolita cu o haina groasa si un batic si butoneaza la un aparat radio cu baterii de unde se aude, am impresia, J-lo, in rest, peste tot gasesc numai mandarine si portocale f.f.f.f. dulci si fara samburi iar intr-un colt, o batranica imbracata saracacios se scotoceste printr-un portofel de moda veche in fata unei masute pe care stau trei sau patru veioze din plastic in forma de inimioare. destul pentru azi imi zic si ma indrept spre casa nu inainte de a raspunde la telefon si a vorbi cu I. care imi spune ca la noi la serviciu se fac restructurari. sunt racit si o sa imi fac o supa.

berceni, bucuresti...
...intr-o tipica seara de iarna. soarele se ascunde scarbit pe dupa blocuri iar oamenii in case, in fata televizorului.
acest Chelsea mioritic traieste viata la maxim. activitatea in piata sudului duduie de la primele ore ale diminetii, producatorii de telefoane mobile ies primii pe alei, tarabele dispar sub maldare de pantofi din vinilin, chiloti chinezesti si aparatura electrocasnica Anasonic iar conturile cinstitilor afaceristi cresc. schimbarile se petrec neincetat. acum doi ani au taiat apa calda, peste numai cateva luni a aparut o fantana arteziana. si o pizzerie.
ok, let's be serious. e ciudat, nu? nu cunosc nici un vecin cu atat mai putin cartierul. dar seara, daca reusesc sa ignor manelele care urla de la etajul 8 arunc o privire pe balcon si imi dau seama ca sunt, ei bine, acasa.

ei bine, ziua glorioasa s-a incheiat exact asa cum ma asteptam. iar vestile proaste au venit exact de acolo de unde ma asteptam. I. spune ca sunt defetist dar eu consider ca pur si simplu am o intuitie buna.

am vazut ieri a treia si ultima parte din Ocolul pamantului in 80 de zile. Phileas Fogg...hotarat pana la capat, cobora din trenul blocat si o lua pe langa sine prin preerie, spre destinatie, cu aceeasti liniste pe care o avea atunci cand se plimba prin Chelsea. nimic nu il descuraja. cred ca sunt un fel de bizarre-Phileas Fogg. sunt opusul calatorului curajos si determinat sa ajunga cu bine la capat.



e. vorbea despre obiceiul de a construi sperante acolo unde nu mai e loc de ele. cred ca este un mecanism care nu mai tine de noi. nici macar nu sunt sperantele noastre. se intrupeaza dubios si inexplicabil, ca un homuncul in laboratorul unui alchimist, si la un moment dat nu mai poti sa le ignori. oricat ti-ai dori asta. daca ar exista un curs care sa ma invete cum sa nu imi mai construiesc planuri sortite esecului as vrea sa il urmez. nu numai ca m-ar ajuta foarte mult in viata dar ar da bine si in C.V.